"Auzi, cred ca avem o problema."
"Alta?"
"Da. Si cred
ca trebuie sa vorbim despre asta."
S-a uitat la mine
peste ochelari cu fata aia de " serios, chiar acum?" si-a pus
tacticoasa kindel-ul deoparte si si-a lipit ascus usor buza de sus sub dinti.
Un fel de zambet de incurajare care o facea sa arate ca si cum ar fi fost
constipata de trei zile. Vena de la gat ii era mai usor proeminenta si mi-am
dat seama ca reusisem deja sa o enervez.
Sa o enervez (
din nou) pe femeia asta pe care o iubeam, o doream in toate formele si
pozitiile, care ma ajutase sa ies din propriul labirint de neputinta si
frustrare, femeia asta care construia cu mine vise si cand eu eram ultimul
tampit ea statea acolo, in sosetele ei groase cu sclipici, pasiva si continuand
sa creada in mine – pe femeia asta reusisem sa o scot din pepeni. O adusesem la capatul rabdarii si, oricat as
fi iubit-o nu puteam sa ma abtin.
"Spune, hai.
Sa vorbim"
Am citit despre
asta. Mult. Cum sa ai o
conversatie cu cineva cand esti pe punctul sa le faci stabilitatea si ziua de
cacat. Chiar aveam o tehnica pregatita in cap, urma sa ma asez langa ea, sa ii
iau bratele intr-ale mele, sa contruiesc o legatura sa …sa cacat. Stateam acolo
in fata ei, si imi veneau in minte multele technici cititie pe toate blogurile
de dezvoltare personala, multele sfaturi primite de la sor-mea, stateam acolo
si pur si simplu nu puteam sa fac altceva decat sa ma uit la ea si la vena ei
semi-umflata de pe gat si sa ma gandesc :"cacat." Stiam ca fusesem de
multe ori un cretin, ca ma comportam ca ultimul rahat cateodata, dar de un
lucru eram mandru – tare mandru - si anume ca niciodata nu o mintisem. Oricat de
tare as fi ranit-o, nu o mintisem niciodata, si toate tehnicile alea de a ii da
cuiva peste cap echilibrul interior pentru potentiala ta drama existentiala –
toate alea mi s-au parut foarte mincinoase si foarte de cacat.
Innarmat cu toate
lecturile posibile din lume, n-am stiut sa fac altceva decat sa fiu sincer:
"Te
vreau foarte tare, dar nu sunt dispus sa sufar pentru tine. Sau pentru noi. Si
ti-am luat un inel, si cred ca vrea sa ma insor cu tine, dar nu pentru ca as fi
dispus sa sufar pentru o casnicie fericita cu tine, ci pentru ca mi-e frica ca
ai sa pleci. Sau ca iti place prea tare de fraierul ala de la birou de la tine,
ala de parca e tras la vid cu muschi pe el."
S-a uitat la
mine, fix in ochi, si-a inceput sa rada. Cred ca a ras vreo zece minute – fara
sa exagerez.
"Bine,
draga, tu asta – nedispus la suferinta, ia zi, ce inel ai luat?"
Am inghitit in
sec si mi-am scos ultimele trei salarii
( care par foarte usoare si mici cand sunt in cutii de la Cartier) si ma
pregateam sa ma las pe un genunchi cand s-a uitat la mine urat si a zis:
"
Fara."
Ok.
"Poftim".
L-a deschis, s-a
uitat atent la el –apoi la mine- apoi la el.
"Si deci, sa
recapitulam: tu ma iubesti?"
"Da. Foarte
mult."
"Si ma vrei.
Ti-e bine cu mine?"
Mi-am adus aminte
atunci de ce o iubeam asa de tare. Ca ma intreba daca imi e bine si chiar era curioasa de raspuns.
"Da.
Foarte."
"Chef sa te
insori nu prea ai. Dar ti-e frica ca o sa plec."
"Da."
" Deci ai
chef sa ma legi. Asa putin."
"Nu
stiu".
A zambit. Si cred
ca si-a amintit atunci de ce ma iubea atat de tare – ca n-am mintit-o
niciodata.
" Da idea
asta cu nu-sunt-dispus-sa-sufar-pentru-tine
cu porcaria asta ce e?"
"Am citit-o
pe un blog de dezvoltare persoanala. Cica daca nu-s dispus sa sufar pentru tine
nu esti tu THE ONE".
"Aham.
Bine."
S-a ridicat apoi,
s-a dus la oglinda si si-a pus inelul pe deget. A continuat sa ma privesca prin
intermediul reflexii ei din oglina si mi-a zis:
" Sa stii ca
esti tare tampit. Sa crezi ca daca imi pui cercul asta pe deget n-o sa-l mai
plac de mor pe fraieru' ala tras la vid. Il plac – cand sunt singura cu el in
lift imi vine sa i-o trag. Dar
n-o fac. Ca te aleg pe tine. Fara prostii d-astea scumpe pe deget. In fiecare
zi."
Am zambit atunci.
Asa zicea ea "te iubesc".
"Da…deci,
esti tampit si prostia se plateste, deci inelul il pastrez. E frumos.
Multumesc. Si daca vrei tu, ma si marit cu tine. Asa – stiind ca tu nu
crezi ca sunt the one. Si tin sa te informez ca atat pe mine cat sip e
Univers ne doare in fund de disponibilitatea ta la suferinta. Si ca cel mai
probabil intr-o zi o sa divortam. Da eu tot ma marit – daca mai vrei."
Si in momentul
ala am iubit-o pe femeia aia cu toata capacitatea emotionala de care mi-a fost
vreodata dat sa am parte. N-am mai simtit niciodata - nici inainte, nici dupa, ceva atat de
puternic ca in momentul ala. Si nu numai ca nu stiam cat de dispus eram sa
sufar pentru ea, nu stiam nici ca toata viata mea nu fusesese nimic altceva
decat o asteptare pasiva ca acel moment sa se intample.
Ne-am casatorit
sapte luni mai tarziu si ieri, dupa zece ani, am urmarit-o pe scara plecand.
Pardon, nu
plecand, parasindu-ma. A venit intr-o zi la mine si mi-a zis ca pleaca. M-am
gandit atunci cata durere mi-as fi salvat daca as fi ascultat instictul meu de
prima data cand am luat inelul: " nu o face".
Si totusi. Am
facut-o. Si acum stau aici, in camera asta goala, cu discursul pe care il
scrisesem acum zece ani si sapte luni cand i-am dat acestei femei viata si
sufletul meu pe tava – pregatindu-ma sa o parasesc si sa ii spun ca nu sunt
dispus sa sufar pentru ea.
Mda. Atat pe ea,
cat si pe Univers…ii doare in fund de disponibilitatea mea la suferinta.
