Aseara m-am trezit speriata, transpirata. M-am dus la
culcare cu ceva in suflet - ceva ce
credeam ca simtirile mele au uitat de mult:
m-am culcat cu ura in suflet, singura, injurand si inganand. Ma uitam in
poriectiile oamneilor din amintirile mele, asa cum ma uit pe pozele de pe
facebook ale prietenilor de care nu prea imi pasa. Majoritatea prietenilor. Ma uitam si dadeam click cu creierul si tot ce
curgea nu era frumos, era ura, multa ura.
Am uitat cum e sa urasti lumea, oamenii. Dar aseara i-am
urat rau, pe toti. Se miscau in reluare cu cuvintele lor tampite si tari si
spuneam numai porcarii. Respirau aiurea si ma loveau in aura, in centru, in
stomac, ei cu cuvintele lor tampite si tari.
Ma uitam la toata lumea asta din jur si dintr-o data m-am
vazut pe mine. Si m-a lovit atunci o jale, o jale profunda, o jale dureroasa.
Mi-am plans de mila ore in sir caci am uitat cum am ajuns eu sa urasc asa tare
tot ce-am iubit vreodata: oamenii si lumea.
Am adormit cu ura in suflet si n-ar fi trebui sa o fac.Ii
uram pe toti, cu sunetele si sfaturile lor, toti doctorii astia inchiputi si
sfatuitori de doi bani, simteam ca imi vor sufletul si ca niste furnici ma
acopereau de parca as fi cazut in zahar. Imi venea sa urlu. Le simteam
neputinta cum se lipeste de mine si imi venea sa urlu, sa urlu tare “esti om si
nu furnica, pleaca”.
Dar nu puteam sa urlu si m-am dus la culcare cu ura in
suflet. M-am trezit speriata, transpirata, si m-am simtiti infidela mie – caci imi
promisesem, de mult, ca n-am sa ma mai
cad prada urii. Si-am inceput sa plang, si nu stiu daca plangeam eu sau
daca era bocetul lumii asteia triste, parca imi venea din suflet dar nu din al
meu ci dintr-un suflet indepartat – ca amintirea uneri dureri pe care ai
impartit-o cu cineva, candva. Poate din sufletul meu dintr-o alta viata, nu
stiu. Un bocet cu un izvor adanc, ca nu m-am oprit usor. Si cand totusi am
reusit am ramas frustrata: imi promisesem doar! “ n-o sa mai cad prada urii”. Si din nou, din nou n-am putut sa dorm, caci imi venea sa ma pedepsesc: cazusem iar
prada urii. M-am indreptat spre oglina sic and reflexia propriei tristeti m-a
lovit in iris-ul ochilor, atunci m-am iertat: nu-mi incalcasem promisiounea
catre mine, caci nu plangeam de ura si nu asta ma durea.
Era neputinta. O neputinta profunda, ecou al durerii lumii
ce izvora din voi si venea in mine. Si m-am calmat si-am putut, in final sa
adorm. Neputinta, e nobila, ura nu. SI mie imi place sa fiu nobila.
