Saruri minerale.

Aseara m-am trezit speriata, transpirata. M-am dus la culcare cu ceva in suflet  - ceva ce credeam ca simtirile mele au uitat de mult:  m-am culcat cu ura in suflet, singura, injurand si inganand. Ma uitam in poriectiile oamneilor din amintirile mele, asa cum ma uit pe pozele de pe facebook ale prietenilor de care nu prea imi pasa.  Majoritatea prietenilor.  Ma uitam si dadeam click cu creierul si tot ce curgea nu era frumos, era ura, multa ura.

Am uitat cum e sa urasti lumea, oamenii. Dar aseara i-am urat rau, pe toti. Se miscau in reluare cu cuvintele lor tampite si tari si spuneam numai porcarii. Respirau aiurea si ma loveau in aura, in centru, in stomac, ei cu cuvintele lor tampite si tari.

Ma uitam la toata lumea asta din jur si dintr-o data m-am vazut pe mine. Si m-a lovit atunci o jale, o jale profunda, o jale dureroasa. Mi-am plans de mila ore in sir caci am uitat cum am ajuns eu sa urasc asa tare tot ce-am iubit vreodata: oamenii si lumea.

Am adormit cu ura in suflet si n-ar fi trebui sa o fac.Ii uram pe toti, cu sunetele si sfaturile lor, toti doctorii astia inchiputi si sfatuitori de doi bani, simteam ca imi vor sufletul si ca niste furnici ma acopereau de parca as fi cazut in zahar. Imi venea sa urlu. Le simteam neputinta cum se lipeste de mine si imi venea sa urlu, sa urlu tare “esti om si nu furnica, pleaca”.

Dar nu puteam sa urlu si m-am dus la culcare cu ura in suflet. M-am trezit speriata, transpirata, si m-am simtiti infidela mie – caci imi promisesem, de mult, ca n-am sa ma mai  cad prada urii. Si-am inceput sa plang, si nu stiu daca plangeam eu sau daca era bocetul lumii asteia triste, parca imi venea din suflet dar nu din al meu ci dintr-un suflet indepartat – ca amintirea uneri dureri pe care ai impartit-o cu cineva, candva. Poate din sufletul meu dintr-o alta viata, nu stiu. Un bocet cu un izvor adanc, ca nu m-am oprit usor. Si cand totusi am reusit am ramas frustrata: imi promisesem doar! “ n-o sa mai cad prada urii”.  Si din nou, din nou n-am putut sa dorm,  caci imi venea sa ma pedepsesc: cazusem iar prada urii. M-am indreptat spre oglina sic and reflexia propriei tristeti m-a lovit in iris-ul ochilor, atunci m-am iertat: nu-mi incalcasem promisiounea catre mine, caci nu plangeam de ura si nu asta ma durea.

Era neputinta. O neputinta profunda, ecou al durerii lumii ce izvora din voi si venea in mine. Si m-am calmat si-am putut, in final sa adorm. Neputinta, e nobila, ura nu. SI mie imi place sa fiu nobila.